“Nu se pune problema lungimii vietii, ci a valorii ei”, David Esrig.
Am iubit din prima clipa aceste cuvinte si, desi am cautat, nu am reusit sa aflu daca D.E. iubeste zborul.
Cine este David Esrig ? Un om care a stat suficient de mult prin Romania, astfel incat sa nu gasim in Wikipedia informatii doar in limba germana …
“David Esrig s-a născut în 1935, în Haifa. A absolvit IATC Bucureşti, secţia Regie-Teatru, în 1957. Printre spectacolele care l-au consacrat în ţară se numără „Vicleniile lui Scapin“, de Moliere, 1957, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Umbra“, de Evgheni Schwartz, 1963, Teatrul de Comedie, „Troilus şi Cressida“, de Shakespeare, 1965, Teatrul de Comedie, „Capul de răţoi“, de Gheorghe Ciprian, 1966, Teatrul de Comedie şi „Nepotul lui Rameau“, de Denis Diderot, 1968, Teatrul Bulandra.
După câteva vizionări, montările „Aşteptându-l pe Godot“ şi „Furtuna“ i-au fost interzise de cenzura comunistă. În 1973 a părăsit România stabilindu-se în Germania.
A devenit un nume important în teatrul european montând la Bonn, München, Köln, Paris, Berna şi Bremen. A fost profesor la Academia de Teatru din München. Tot în Germania a întemeiat Academia de Teatru şi Teatrul Athanor.”(www.agentiadecarte.ro)
Insa am gasit ceva cunoscut rasfoind articole:
“Anii ’60. În sala Teatrului Bulandra, doi bărbaţi au locuri unul lângă celălalt. Nu s-au văzut niciodată până atunci. Pe scenă, o comedie de Tudor Muşatescu în regia lui Dinu Cernescu. Unuia nu-i place deloc. Este poetul suprarealist Gellu Naum. Celuilalt, da. Chiar îl amuză. Este tânărul regizor David Esrig, mare admirator al suprarealiştilor. Primul este de-a dreptul intrigat cum poate cineva să guste o comedie aşa de simplă şi directă, iar la ieşirea din sală chiar îi adresează celuilalt această întrebare.
Discuţia continuă în troleu, iar la final, constată că locuiesc pe aceeaşi stradă. Gellu Naum îl invită pe tânăr să urce la el să bea ceva. Astăzi, când povesteşte aceste lucruri, David Esrig spune amuzat că nu-şi aminteşte cât au băut, dar au discutat până dimineaţa despre spectacolul din acea seară, despre poezie, despre teatru şi, mai ales, despre Hegel. Războiul despre Hegel început atunci, se va finaliza abia după 1973, când David Esrig pleacă în Germania şi citeşte textele originale. Găseşte argumentul care i-a lipsit la prima discuţie. Cea mai importantă dintre arte este poezia dramatică. Gellu Naum despărţise voit sintagma. Nu-i plăcea teatrul, deşi scrisese Exact în acelaşi timp încă din 1945, iar cea mai pură dintre arte era poezia şi atât. Între timp, îi apăruse primul volum de teatru (Ceasornicăria Taus, Poate Eleonora… şi Insula, în 1969) şi lucrase, dedicat trup şi suflet la Nepotul lui Rameau după Denis Diderot, marele spectacol în regia lui David Esrig la Teatrul Bulandra în 1968. Trăise implicat bucuria artei vii, prezent la aproape toate repetiţiile. Iar aceste repetiţii au durat doi ani după opt luni la masa de lectură cu Gellu Naum, David Esrig, Marin Moraru, Gheorghe Dinică pe un text care se dezvăluia numai lecturii în profunzime. Gellu Naum era fascinat de capacitatea lui Gheorghe Dinică de a trăi forma pe scenă. La fel şi David Esrig, acest regizor dedicat total combinaţiei ciudate dintre expresivitatea actorului şi forţa cuvântului. Sau formelor ascunse în spatele cuvintelor. Şi aici convingerile despre teatru ale celor doi se suprapun până la identificare. Povestea lor continuă în mai multe spectacole, unele cenzurate după lung timp de repetiţii, cum s-a întâmplat cu Marat Sade de Peter Weiss, tradus şi adaptat de Gellu Naum, care a folosit originalele din franceză la discursul lui Marat şi textele Marchizului de Sade preluate de Weiss. “Gellu era nebun când făcea o traducere. Era colosal, recrea textul mai puternic decât cel original. Peter Weiss este un scriitor foarte cunoscut în Europa, dar mie mi s-a părut că scriitorul mai puternic artistic a fost Gellu Naum.”, mărturiseşte David Esrig.
Gellu Naum a murit în 2001, dar prietenia care îi leagă pe cei doi continuă. Cu orice ocazie David Esrig lasă să se înţeleagă faptul că îi datorează enorm lui Naum. În primul rând, contactul cu mişcarea suprarealistă europeană, apoi faptul că i-a scris sau i-a tradus textele de scenă exact cum şi le dorea regizorul, iar cei care cunosc culisele facerii unui spectacol, ştiu cât de rare sunt asemenea întâlniri profesionale.
La Burghausen, la graniţa dintre Germania şi Austria, chiar în vârful unei cetăţi medievale se găseşte Academia de Teatru şi Film Athanor, înfiinţată şi condusă de David Esrig. Aici, toţi studenţii de la regie şi actorie studiază timp de un an suprarealismul. În special, poezia lui Gellu Naum. Rezultatul este, de obicei, un spectacol de teatru. În ultima vreme s-au jucat piesa Insula şi Tatăl meu obosit după poemul lui Gellu Naum, devenit un fel de obsesie artistică pentru David Esrig, reluat în mai multe workshop-uri în România sau Germania. Ultima dată în chiar în această vară, tot la Burghausen, cu un grup de tineri actori maghiari şi români, intenţia regizorului fiind ca el să se finalizeze într-un spectacol, probabil la Teatrul Bulandra. L-am întrebat de ce această continuă revenire la Tatăl meu obosit. „Mă preocupă pentru că e foarte specific lui Gellu Naum. Legătura sa cu tatăl a fost una complexă şi cred că e foarte mult din Gellu în Tatăl meu obosit. Şi, pe urmă, acest poem mi se pare o operă complexă. Puţine opere poetice au un parcurs întreg care se poate povesti pe scenă. Aş vrea să fac o săptămână de lecturi-spectacole Celan şi Urmuz. Sunt autori care fac cinste culturii române şi sunt mai cunoscuţi în alte părţi decât în ţară”.
David Esrig afirmă că a ajuns la teatrul poetic (existenţial, cum îl numeşte el) pe care îl face prin intermediul corpului şi al expresivităţii actorului. Sensul pe scenă nu e cuvântul simplu, ci felul cum e spus şi însoţit sau anunţat de atitudinea corporală, de tonalitatea vocii. La workshop apropierea de poemul lui Naum a urmat acelaşi traseu. Profesori din Paris, Viena, Salzburg, Munchen şi Bucureşti au antrenat cei treisprezece actori (Florin Vidamski, Fatma Mohamed, Emilia Bebu, Cristian Grosu, Eszter Nagy, Polgar Emilia, Attila Nagy, David Peter, Dumitriana Condurache, Ioana Calota, Cristina Păun, Ada Simona Pop, Kicsid Gizella) pentru a intra în limbajul suprarealist al lui Gellu Naum. Denumirile cursurilor pot suna destul de tehnic sau didactic-explicit (Tehnici de joc în teatrul poetic – condus de David Esrig, Elementele limbajului corporal în exprimarea acţiunii poetice – condus de Yves Marc, Clownescul trăirilor metafizice – condus de Walter Anihhofer, Biomecanica – Rainer Dobernig, Structura dramaturgică a poeticii suprarealiste – curs ţinut de Ilse Lauer, Valoarea melodică şi ritmică a limbajului poeziei – Ada Milea, o altă pasionată de Gellu Naum), dar demonstraţia lui David Esrig de a materializa cuvintele în imagini şi de a trece stările poetice printr-o sensibilitate corporală, între grotesc şi senzual, a fost uluitoare. Cuvântul este cel ce urmează gestului, iar poezia lui Gellu Naum este una marcată de stare, scrisă dintr-un suflu. Probabil şi de aceea poetul revine foarte rar cu vreo modificare asupra versurilor sale. Tatăl meu obosit are ritmul visului, iar o reprezentaţie scenică pornită de aici trebuie să trezească în spectator, prin imagini şi cuvinte, sentimentul că această cădere în oniric este ceva ce i se poate întâmpla şi lui. Aceasta este miza oricărui spectacol pe un text de Gellu Naum. Odată ieşit din identitatea reală, Fiului i se oferă nişte imagini, cu ameninţarea că acesta poţi fi tu. Freud ar spune “identităţi ascunse sub o identitate normală”, Jung ar vorbi despre “subconştientul plin de imagini simbolice”. Fiului din Tatăl meu obosit, ajuns “dincolo de gesticulaţie” i se atacă eul. În scena acestei căderi din joc într-o derută monstruoasă, Tatăl este maestrul de ceremonii. Foloseşte “privirea-gândire” şi “loveşte cu prăjina în ceva solid”. Scenic, fiecare lovitură poate crea un impuls de a intra în altă stare, poemul lui Gellu Naum fiind plin de praguri actoriceşti. Transa Fiului este exprimată în termini foarte concreţi. Celelalte personalităţi prind formele realităţii, actori cu măşti populare româneşti din zona Vrancei dau viaţă acestor personaje. Masca accentuează corpul şi el povesteşte ceea ce îngheaţă mimica. Reflectate în oglinzi transparente devin un lung şir de întrupări ameninţătoare: Diavolul, Moartea, Copilul, Femeia, Amorezul liric. Raporturile spaţiale se schimbă, “spaţiul devine un panou esenţial pe care puteam aplica orice”. Fiecare vers poate fi transpus într-o imagine puternică, iar cuvintele sună uneori ca un refren obsedant.
“Realitatea lui Gellu Naum este lumea bănuielilor, a experienţelor oculte şi a trivialului”, spune David Esrig. În acelaşi timp, poezia lui este acţiune, visul o parte a existenţei noastre. Dacă un spectacol surprinde această stare, a cucerit publicul, altfel nu este decât un act mort.
http://yorick.ro/o-prietenie-gellu-naum-si-david-esrig/
